Adapt. Enjoy. Survive.

Din cauza modului în care-mi câștig existența mi se întâmplă extrem de des să fiu bombardat cu diverse cereri de ajutor de genul “zi-mi și mie cum fac aia”, “ajută-mă și pe mine să fac asta”, etc. Mare parte din cereri sunt legate într-adevăr de domeniul IT și iarăși, o bună parte din ele vin din partea membrilor familiei. Astea-s cele mai nasoale pentru că nu prea le poți ignora. Cele care nu-s legate de domeniul IT sunt legate de ideea că “un bărbat trebuie să știe să facă totul în casă”.  Fiind de mic curios și înzestrat cu aptitudini tehnice am “furat” diverse de pe la taică-meu sau alțiii.

Se mai întâmplă să dăm cu nasul de câte-o treabă pe care chiar dac-ar trebui să știm s-o facem, în realitate nu prea știm. Și-atunci ori lăsăm rușinea la o parte și sunăm un prieten (începem și noi cu ăia mai buni și mai apropiați) ori rupem gogule până-i dăm de cap. Recomandat ar fi să rupem întâi gogule și după aia să apelăm la prieteni că altfel riscăm un “lmgtfy” cu răspunsul pe prima pagină.

Alternativa e să ai o problemă într-un domeniu care nu-i conex domeniului tău de activitate. Atunci nu mai e o rușine să apelezi la alțiii. Nu-i obligatoriu să știi să-ți schimbi singur bujiile la mașină sau să știi să-ți montezi o yală sau o baterie de duș prin casă. Da’ parcă nu dă bine ca bărbat să pari neștiutor. Aici aplic și eu o regulă de bun-simț. Iau în considerare pagubele pe care aș putea să le fac dacă mă apuc să repar singur beleaua și acționez în consecință. De aia mă bag să-mi schimb yala la ușă da’ nu mă bag pe la mașină de loc. Asta nu înseamnă că nu caut informații amănunțite despre problema legată de mașină și nu chibițez pe lângă mecanic (eventual cât mai peste umărul lui cu putință).

Nimic nu mă enervează mai mult decât persoanele care-mi cer ajutorul într-o treabă înainte de-a privi ei nițel problema mai în amănunt  (mai ales când e o treabă relativ simplă). Am o fixație pe treaba asta și din cauză că de multe ori prefer să fac eu o treabă de care urmează să depind ulterior decât să-l las pe altul s-o facă prost și să-mi creez probleme mai târziu. Prin urmare, atunci când mă lovesc de-o problemă, prima chestie pe care-o fac este să caut cât mai multe informații despre ea. Să încerc să-i dau de cap singur. Uneori reușesc, alteori nu. Nu fac asta tot timpul, am momente când chiar nu am chef/timp să-mi bat capul cu ceva și atunci încerc măcar să pasez problema cuiva competent.

Voi cum vă rezolvați problemele ? Sunați un prieten sau muriți pe baricade acolo ?

După un post “de profil” urmează unul mai “casnic”. În ultima vreme am tot evitat să mai halesc junk-food ca să mai dau jos din burtă. Cum n-am ocazia (a se citi chef/timp) prea des să fac sport am zis să merg pe varianta cu haleală sănătoasă și fără grăsimi și fără făinoase. Din păcate sunt un carnivor convins și nu agreez de nici o culoare soia sau alte treburi asemenea. Pe principiul “If it screams it’s not food… yet”.

Prin urmare, carne de pui all the way. Se gătește ușor și prefer pui în loc de vită. Azi am scos din congelator o caserolă cu piept de pui dezosat și fără pieliță. Mă tot scărpinam în cap cum naiba să-l prepar în așa fel încât să aibă și el un gust și nici să nu-l fac șnițele prăjite-n ulei (stil pui shanghai). Și m-am apucat să improvizez.

Am luat o tigaie de teflon, am turnat 2 linguri de ulei de măsline și-am pus la călit 2 roșii tăiate felii subțiri. Pus deasupra niște cimbrișor, oregano și nițică sare. Am luat pieptul de pui, l-am tăiat în jumătăți și l-am pus într-o tavă mai mică de cuptor. Când roșiile s-au călit suficient le-am pus peste bucățile de piept de pui.

Am mai luat un grapefruit roșu, am scos feliile fără pielițe și le-am pus și pe ele (ușor strivite) peste piept. Toată combinația băgată la cuptor și lăsată până se rumenește bine.

Finger lickin’ good…

A trecut și summit-ul și-o săptămână (apoape). Bucureștiul a revenit la normalitate (am ajuns să-i spunem normalitate) și eu în sfârșit mi-am luat inima-n dinți, mouse-ul în mână și mâna pe tastatură și-am zis să mai scriu ceva pe aici. Săptămâna trecută am avut 2-3 subiecte demne de menționat dar pentru că n-am avut timp/dispoziție le-am lăsat să treacă iar acum nu prea mai sunt de actualitate.

Nu c-aș da brânci cu munca ci mai degrabă că nu prea m-am organizat în ultima vreme. Tot m-am întins în multe direcții iar acum am senzația că nu mai ajung nicăieri și că nu-mi mai iese nimic cum trebuie. Și mă trezesc pierzând timpul pentru că nu știu unde și de ce să mă duc mai repede. Cărei probleme să-i acord o prioritate mai mare și de ce. Probabil c-o să ies din impasul ăsta odată cu vacanța de Paște. Am totuși avantajul de a lua o vacanță mai prelungită fără prea multe bătai de cap.

Azi chiar mă gândeam la diferențele dintre mine și alți amici “negrii pe plantațiile multinaționale”. Sunt momente în care-i invidiez dar dacă analizez un pic mai la rece problema mi se face milă de ei. Nu de puține ori i-am văzut ieșind în oraș și făcându-se praf în weekend. Nu de puține ori îi plâng de milă când îi văd mereu la costum și cravată în timp ce eu pot să merg îmbrăcat casual. Sunt oameni care n-au mai avut un concediu real de mai mult de-un an jumate și sunt la capătul răbdării. Eu sunt relaxat și calm pe lângă ei. Nu-mi vine să mă îmbăt muci ca să uit de job și nici nu îmi vine greața dimineața când trebuie să plec la muncă. Ce-i drept, nici nu câștig atât de mulți bani dar cred că-s mai aproape de un echilibru perfect între timp liber/viață personală și job/bani câștigați.  E loc și de mai bine și mai am încă resurse.

Dar gata, pauza s-a terminat. Revenim cu o brumă de forțe proaspete.

Am avut anul ăsta un Crăciun deosebit. În primul rând prin faptul că a fost primul Crăciun petrecut în casa nouă. În al doilea rând pentru că este sfârșitul aproape perfect al unui an extrem de bun din punct de vedere al vieții personale și începutul unor noi colaborări profesionale.

Sincer nu prea sunt genul de persoană care să zâmbească cu gura până la urechi când aude colinde și când vede căciulițe roșii peste tot. Ba chiar pot să afirm că în ultima vreme mă agasează invazia de Hrușcă, Boney M sau cine naiba mai cântă colinde. De exemplu, săptămâna trecută în Real, unul din factorii de stres (în afară de multitudinea de țărani și țigani) a fost muzica pusă în magazin. 2 ore de făcut slalom printre cretini și de ascultat colinde m-au adus la capătul răbdării.

Ok, să revenim la sentimente mai bune. După pleiada de necazuri avute cu mașina (smuls bandou, vopsit far și număr), în ajunul Crăciunului am avut și un moment care mi-a calmat comportamentul de tip Grinch. Pe mașina proaspăt ninsă din parcare, un copil desenase pe unul din geamuri un om de zăpadă și scrisese “Crăciun fericit”. Aș fi mers așa cu mașina toată ziua dacă aș fi putut conduce cu geamul acoperit de zăpadă.

În rest, pentru mine, un Crăciun destul de normal. Am primit cadou de la părinți o mașină de tuns (mdap, ca Piticu), de la restul diverse prostioare care de care mai “utile”. Nimic special.

Am făcut cadouri la fel de “utile” dar am încercat să le ambalăm frumos .

Și în încheiere nu pot să nu comentez câteva cuvinte despre Crăciunul altora. Mai precis despre Party-ul de Crăciun organizat de Vanghelie pentru profesorii din București. Numai eu găsesc de prost gust alăturarea numelui “Vanghelie” de învățământ ? Sper că nu. Profesorii veniți la petrecere (cică peste 3000 ) n-au găsit nimic în neregulă în a se închina înaintea primarului “Almanahe”. Și după aia mai au pretenția să fie respectați de elevi. Au nevoie întâi de-o coloană vertrebrală. Respectul se câștigă și bătaia pe mâncarea oferită de Vanghelie nu prea ajută.

Să mă scutească ăia care sar și spun că săracii mor de foame în învățământ. PSD-ul lui Vanghelie a condus țara până acum. Dacă mor de foame, din cauza lor mor. Indiferent cât de mort de foame ești nu te duci să-i pupi în fund pe ăia care te-au adus la sapă de lemn. Puțină demnitate nu strică.

Vă las câteva zile (iar) cu Piticu. Sper să găsesc net pe unde ajung.

Azi am terminat și eu cu actele pentru mașină și le-am depus în Udriște la Poliție. E fascinant câtă birocrație există în țara asta. A trebuit să ajung acolo EFECTIV cu un morman de hârtii. Lăsăm copacii tăiați și maculatura consumată. Toate rahaturile astea au fost consumatoare de timp. Numai pentru taxe a trebuit să mă plimb în 3 locuri DIFERITE. Pe Popa Tatu la Administrația Financiară unde am plătit cei 1100 lei pentru taxa de primă înmatriculare, la CEC unde-am mai plătit o taxă (nici nu mai știu ce era) și la Circa Financiară de pe Virtuții unde am plătit încă 52 lei taxă de înmatriculare (?! wtf ). De făcut RCA-ul, evident, copii peste copii și ajuns la ora 17 pe la Poliție. Unde mai stai încă o oră la coadă și ai timp să citești de la anunțurile mari cu “ÎN ACEST SERVICIU “ATENÅ¢IILE” NU SUNT PERMISE” (or smthg) până la lista cu acte care îți trebuie la prima înmatriculare. Problema este că la alea cu întrebări fără răspuns pe lista respectiva este trecut un “după caz” la sfârșit. Adică ori trebuie, ori nu trebuie, după caz. La ghișeu, când ajung, mă întreabă doamna de acolo dacă am toate actele. Eu mă uit c-o privire ușor retardată la ea și-i spun “Nu știu, haideți să vedem…”.

10 minute mai târziu ieșeam din sediul Poliției cu un dosar GOL în brațe. Și tre’ să ajung mâine să îmi iau noile numere, talonul și restul. Nu, nu mi-am pus numere cu BLS (deși era o idee ) așa că lăsați în pace mașinile săracilor oameni pe care-i vedeți cu numere din astea.