Adapt. Enjoy. Survive.

Dintr-un tweet dat azi de cei de la eMag am aflat de “Asociația Română a Magazinelor Online” ( pe scurt ARMO ). Link-ul trimite către un articol de pe Daily Business din care o să-mi permit să citez 2-3 chestii esențiale.

19 magazine online autohtone au infiintat prima asociatie a industriei, introducand totodata un “cod de bune practici pentru comertul electronic”. Printre obligatiile pe care si le asuma membrii se numara cea de a oferi informatii corecte si complete despre produse precum si ca informatiile de pe site sa se reflecte si in stocul real.

Ce să zic, mă bucur mă băieți c-a trebuit să vină criza peste voi și că vă trebuie neaparat asociație ca să oferiți informații corecte și complete pe site-urile voastre.

Codul de bune practici ARMO are cinci capitole principale. Primul obliga magazinele sa ofere informatii corecte si complete pentru consumatori, sa apara datele de contact si feedback in site. Datele de contact trebuie sa contina numele societatii comerciale precum si CUI, numar de telefon si adresa sediului social. Fiecare site trebuie sa contina termeni si conditii de vanzare clare si consistente pentru informarea corecta a consumatorilor.

A doua sectiune obliga membrii ARMO sa afiseze pe site pretul tuturor produselor, cu taxe incluse. In pretul afisat trebuie inclus si TVA-ul iar, dupa caz, trebuie incluse in preturi si taxa verde sau orice alte taxe asociate produsului. Pretul cosului, afisat la terminarea comenzii online pe site trebuie sa fie cel final pe care il va plati clientul la livrare, inclusiv taxele de transport, servicii suplimentare sau de orice alta natura sunt livrate in comanda respectiva.

A treia sectiune este cea care se refera la retururi sau reclamatii. Astfel, membrii asociatiei trebuie sa detina in magazinele online proprii un sistem de primire a reclamatiilor si sesizarilor clientilor la care ofera un raspuns in maxim 24 ore (considerate in zile lucratoare); raspunsul trebuie sa contina cel putin confirmarea demararii procedurii de rezolvare a reclamatiei. Fiecare magazin online asigura acceptarea returului produselor in 10 zile lucratoare cu asigurarea satisfactiei garantate a clientului (returnarea banilor sau alte solutii in conditiile legislatiei in vigoare la momentul respectiv in Romania pentru comertul online)

Astea nu-s bune practici ci sunt prevederi legale. O mică diferență de nuanță între “vine controlul peste voi și-o să vă usture curul” și “hai să punem și astea pe site că așa-i frumos din partea noastră”.

Evident, în bunele practici nu se comentează nimic legat de prețurile produselor de pe site-uri provenite din rețeaua proprie de distrbuție. Alea care cică cu tot cu adaos comercial sunt sub prețul cu care-s oferite de distrbuitor altor retaileri.

Nasol e că în România vor exista clienți care vor pune botul la o siglă afișată pe site care cică “certifică” buna credință a comerciantului. Și mai nasol e că cei care nu vor (din diverse motive că până la urmă e o țară liberă) să intre în asociația respectivă vor fi automat priviți ca “țepari”. Există instituții ale statului care pot da amenzi și care pot forța “bunele practici” existente deja în lege fără să fie nevoie de-o asociație construită rapid ca o nouă metodă de a-ți face reclamă.

Și tot în nota asta salut reclamele cât juma’ de pagină (și nu la produsele proprii ci la diverse bănci) prezente pe site-urile “giganților”.

Mi se făcuse dor zilele astea de vremurile în care intram pe internet folosind un modem telefonic și stăteam pe chaturi folosind clienți în mod text. Și-am zis să fac o scurtă trecere în revistă a aplicațiilor pe care le foloseam în perioada respectivă (cu unele din ele am rămas bun prieten și acum).

Începem cu Linux pentru că pe aici am început și eu prima dată să mă dau pe internet.

screen

“screen” este briceagul elvețian din punctul meu de vedere. O unealtă extrem de mișto care-ți oferă mai multe ferestre virtuale în cadrul aceleiași instanțe pornite. Cea mai folosită funcție a fost copy-paste între ferestrele virtuale. Însă știe mult mai multe și e una din aplicațiile folosite și în ziua de azi.

mc – Midnight Commander

Clona de Norton Commander din Linux. ncurses based și un manager decent de fișiere. La vremea respectivă veneam de pe Windows / DOS cu Norton Commander și a prins bine. Mă supără faptul că nici în ziua de azi nu găsești în Linux un manager de fișiere de calibrul Total Commander. Păcat. E unul din motivele pentru care nu rezist prea mult cu desktop de Linux în fața ochilor.

lynx/links

Ambele browsere în mod text. Ambele folosite la greu pentru descărcat de pe net diverse chestii, făcut browsing, citit mail-ul pe yahoo sau home.ro și alte treburi. Nu, nu puteai să vezi porn. În cel mai bun caz un ASCII porn.

joe/nano/vim

Cele 3 editoare de text în ordinea în care am învățat să mă joc cu ele. Deși nano e cel mai simplu de folosit, multă vreme am folosit joe și mă obișnuisem cu el. Cu vim m-am înțeles greu și n-am prea rămas prieteni. Acum folosesc nano în cli, gedit în gnome și notepad++ în windows.

BitchX

Clientul de IRC cu care am intrat prima oară pe undernet. Și pare-mi-se și ultima oară acum câțiva ani. Util și simplu de folosit. Chiar mă gândeam oare ce s-o mai întâmpla pe IRC în ziua de azi. Având în vedere că a trecut moda mai mai c-aș mai da și eu p’acolo din când în când. Ceva recomandări ?

centericq

Ceva mai târziu apărut, clientul de yahoo messenger, jabber, icq și multe altele a fost o sculă care m-a scos de câteva ori din rahat. Pentru că era tot ncurses based și funcționa din consolă. Așa că a prins bine în momentele în care nu aveam altceva în fața ochilor decât o consolă de server dar aveam nevoie de o discuție în timp real cu cineva.

Astea ar fi printre uneltele folosite zi de zi în Linux în perioada în care statul pe internet la viteze de 10-20 Mbs era un vis frumos. Să trecem la Windows și oarecum ceva mai târziu. Adică în perioada în care devenise oarecum ieftin dial-up-ul.

Opera

Mdap, folosesc Opera cam de când am aflat că există o alternativă la Internet Explorer și pot să spun că nici n-am mai folosit Internet Explorer de atunci (cu excepțiile de rigoare atunci când nu aveam de ales). Versiunea de atunci era tot gratuită dar avea un banner sus în dreapta, banner pe care-l puteai scoate doar dacă plăteai produsul. Cum în perioada dial-up-ului conta fiecare bit descărcat în plus de cele mai multe ori foloseam un serial number găsit pe internet pentru a face bannerul să dispară. Ceva mai târziu am trecut (ca mai toată lumea civilizată) la Firefox. Acum sunt nehotărât între Firefox, Chrome și Opera (și am pe țeavă și un post despre cele 3). Ah, uitam de Netscape Navigator. O chestie mare și urâtă care se mișca foarte greu. Opera era de departe mult mai vioi și avea ceea ce în ziua de azi a devenit un standard pe toate browserele și anume tab-uri (plus un client de mail dar pe care nu l-am folosit decât de vreo 2-3 ori).

Quintessential

Am folosit prima oară Quintessential când era doar un player de cd-uri audio cu o interfață ceva mai interesantă decât celelalte. Apoi a știut să redea și mp3-uri și am abandonat complet Winamp-ul în favoarea lui. Am mai trecut prin foobar (notabil) iar în prezent am aterizat la AIMP.

ACDSee

În tinerețea mea ACDSee era un manager de imagini decent și vioi. Astăzi este bloatware.

TheBat!

Ultimul pe listă dar în nici un caz cel din urmă, TheBat! este clientul meu preferat de email. Îl folosesc încă de prin 2000 și am rămas și astăzi cu el. Chiar după ce a apărut Thunderbird sau noile versiuni de Outlook tot n-am trădat TheBat. Începând cu versiunea 4 am trecut și în legalitate cu el (deși mi s-a părut destul de scump având în vedere alternativele gratuite).

Cam asta ar fi lista preferatelor. Posibil să mai fie și altele pe care le-am uitat. Poate-mi mai aduceți voi aminte…

Azi am hotărât să-mi fac nițel timp liber și să mă relaxez urmând invitația făcută de Iuliana acu’ vreo două săptămâni. Prin urmare am ajuns și eu ca măgarul între oi la evenimentul organizat de Gecad. Măgar intre oi zic pentru că eram printre puținii care n-aveau treabă cu vreo afacere în IT. Cel puțin nu una legată de software (pentru că ăsta cam e trendul general).

Dar ce să zic, m-am distrat și a fost interesant și-am trecut peste “inspirația” organizării unui astfel de eveniment având în vedere vremurile și țara în care trăim. Dacă ar fi să mă iau după ce-am văzut prin sală, generația nouă de potențiali viitori antreprenori pare a fi formată din copii isteți. Rămâne de văzut. Invitații au povestit modul în care au început afacerile, cum și cât au avut de tras până în momentul în care au avut o afacere funcțională. Uimitor cum povestea asta a omului care reușește prin multă muncă se repetă cam în toate poveștile de succes și cum majoritatea celor care se apucă de afaceri pe la noi speră să dea tunul peste noapte. Și aici mă refer mai puțin la domeniul IT și mai mult la celelalte afaceri făcute în țărișoara noastră. Exemple sunt cu duiumul.

Partea cu adevărat captivantă a venit la final odată cu prezentarea lui Radu Georgescu. Unde iar am constatat (a nu știu câta oara…) că-s bătrân. Eram cam singurul din sală care-a auzit de BBS, primele produse Gecad (RAX, GFC, RAV) pe care le-am și folosit, care n-a chicotit atunci când Radu povestea cam ce presupunea trimiterea mesajelor pe BBS (ba chiar mi-am adus aminte cu nostalgie ).  Ăștia micii nu știu ei ce-a însemnat era dial-up și nu-și pot imagina așa ceva în era twitter…

Una peste alta este chiar relaxant să ajung la 6 după amiaza acasă…

P.S. By the way, că tot mă întreba cineva. Nu m-a plătit cu absolut nici un leuț Gecad să tot scriu despre ei. Pur și simplu fac chestia asta pentru că îmi face plăcere să scriu despre produsele unei companii de care-am auzit de la primii pași făcuți în IT și în care am avut mai întotdeauna încredere. Singurul beneficiu de o oarecare valoare o reprezintă licența de Axigen primită. Ah, și dacă se pune, azi am băut 3 pahare de suc și-am mâncat 2 fursecuri și-un pateu de la ei. Că tot e moda declarării veniturilor .

Cu subcategoria “nu e server ca HP-u’ și nici sculă ca dd-ul”.

Înainte de-a ajunge la concluzia c-am luat-o razna (ceea ce nu e imposibil) trebuie să vă spun că astea-s “highlight-urile” ultimelor 2 saptămâni. Săptămâni în care am pus capul pe pernă pe la 3 noaptea aproape în fiecare zi, chiar și în weekend. Da’ să le iau pe rând că devine haios pe alocuri.

În primul rând se dă următoarea problemă. Un ESXi instalat mai acu’ ceva vreme pe un server (am folosit “HP” mai sus doar pentru efecte artistice dar de data asta ăsta chiar era HP) cu spațiu cam mic de stocare. Aproximativ 63GB total. 2 mașini virtuale instalate fiecare cam pe 15/20gb, pe vremea când nu credeam c-o să am nevoie de mai multe jucării instalate acolo. Și nevoia subită de-a face teste pe încă vreo 6 mașini virtuale încă inexistente. Deci din 63gb mai avem liberi aproximativ 28gb. Pentru 6 mașini.  Ah, am uitat să specific, mașinile existente nu erau instalate pe thin provisioning disk.

Prin urmare sunt forțat de împrejurări să le redimensionez. Și încerc prima oara cu VmConverter. Jucărie foarte mișto dar care de data asta s-a dovedit a fi inutilă. Nici măcar după ce-am redimensionat partițiile de pe una din mașini n-am reușit să micșorez discul. Și după multe ore de chin și de stricat mașini virtuale (cele aflate în producție rulau bine-merci, eu mă jucam pe o copie făcută în ESXi) m-a pocnit o idee. Ia să fac eu un disk în care să intre partițiile redimensionate de pe mașina mea, să-l adaug la mașina virtuală și să fac un dd în dulcele stil clasic. Chestie care mi-a rezolvat problema extrem de rapid și fără prea mari bătăi de cap. Cu a doua mașină virtuală n-a mai mers atât de simplu pentru că acolo n-am putut redimensiona partițiile. Dar pe aia rulam doar un apache și era proaspăt instalată cu Ubuntu Server 10.04 așa că am instalat rapid o mașină nouă ceva mai mică și-am mutat doar datele și vhost-ul.

Toată distracția asta m-a ținut cam o săptămână și am reușit performanța de-a face un trafic destul de mișto pe net. Cam 95 GB upload și 95 GB download în doar 3 zile. Pentru că am făcut toată treaba remote, bineînțeles. Bafta mea că serverul era tot în RDS că altfel îmi blestemam zilele cu cei ~512kbps upload de la RDS în alte rețele. La ora actuală serverul are 8 mașini virtuale instalate și 11 GB spațiu rămas liber. Și-am aflat într-un final și cum să fac disk-urile virtuale de tip thin provisioning.

Buun, am terminat cu ESXi-ul, cu HP-ul și cu dd-ul. Acu’ să vedem unde intră PIX-ul în toată combinația asta.

Pentru cei care nu-s pe domeniu, PIX-ul e un firewall hardware, sau cum e numit el de către cei de la Cisco, security appliance. Evident o altă jucărie cumpărată de Cisco undeva pe la mijlocul anilor ‘90. Și la ora actuală ieșită din producție de prin 2008. Dar cu suportul asigurat până prin 2013. PIX-urile au fost înlocuite de ASA (Adaptive Security Appliance) încă de prin 2005. Ăla cu care m-am jucat eu săptămâna trecută era o antichitate de PIX 506. Cu 2 porturi ethernet (10BaseT), CPU Intel Pentium MMX (wow) la 200Mhz, 32MB RAM și 8MB flash. Nefiind familiarizat complet cu sistemul de operare am zis să mă joc cu el folosind PDM-ul. PDM-ul este o unealtă grafică cu care administrezi jucăriile de genul ăsta via https. Ia ghiciți voi în ce e scrisă unealta asta grafică. Cei care-au zâmbit pe sub mustăți și-au zis “Java” au de la mine o bere.

De fiecare dată când văd o jucărie din asta făcută în Java îmi aduc aminte de citatul ăla celebru :

Saying that Java is good because it works on all platforms is like saying anal sex is good because it works on all genders.

Chinuindu-mă să fac să funcționeze rahatul ăla de aplicație am realizat cât de adevărat e citatul de mai sus. Pentru că ultima versiune de PDM e apărută evident acum ceva ani. Și este complet incompatibilă cu versiunile noi de JRE. Și nu știu cum să zic da’ eu n-aș instala o versiune de JRE de-acum coișpe ani (cu bubele aferente) ca să configurez un security appliance. Sesizați ironia situației nu ?

Prin urmare am scos un “să-mi bag bula-n Cisco și-n ăla caruia i-a venit ideea să folosească Java pentru căcatul ăsta” și m-am jucat cu el în CLI. Asta pentru că în zilele următoare o să fiu nevoit să configurez un PIX 535 (ceva mai nou, PIII deja) pentru care se găsește o versiune ceva mai nouă (și sper eu funcțională) a aplicației grafice. Dacă nu, o s-o configurez dintr-o mașină virtuală că nu mă risc altfel.

De oboseală acumulată și nervi nici n-am mai observat când mi-a picat serverul care ține drăcia asta.

Am tot observat o tendință în ultimii ani de-a face petreceri la lansarea unei noi versiuni majore a unui software. Vezi Firefox Download Party sau Windows 7 party și mai nou (adică poimâine) geeks-ii organizează Ubuntu 10.04 party.

Ca geek înțeleg dorința de-a te juca cu un software nou, de-al instala și de-a descoperi diferențele (în bine sau în rău) față de versiunea precedentă. Ca pasionat băutor de bere înțeleg dorința de-a transforma orice într-un prilej de-a bea o bere rece împreună cu un grup de oameni cu care ai ceva în comun. Dar cu toate astea nu cred că-s îndeajuns de geek încât să văd un numitor comun între un software și-o băută.

În plus, mie termenul de “petrecere” îmi aduce aminte de petrecerile monstruase de prin regie de pe vremea studenției. Și implică (el, termenul) și gagici necunoscute și neinhibate, alcool din belșug și muzică mișto (nu, nu manele). Ori întâlnirile astea sunt mai aproape de petrecerile de prin școala generală singura diferență fiind că de data asta lumea mai bea și-o bere și nu-s nici părinții prin zonă (cred).

Așadar eu unul când aud de Ubuntu Lucid Lynx party încep să-mi imaginez o petrecere monstru cu geek chicks dezinhibate cu sute de sticle de bere și alcool, cu ceva substanțe interzise și care ține vreo 2 zile. Și-mi imaginez  o scenă undeva spre vineri dimineață când își aduce aminte unul din geekși că ar fi cool să vadă și Ubuntu instalat și se strâng toți în jurul lui și exclamă “Whooaaaa, THAT shit was good !!!” atunci când apare interfața Gnome. Iar ăla săracul exclamă cu necaz “Nu băi, nu-i de la iarbă, așa au făcut căcatu’ ăsta mov…”

Mai sunt 2 zile.